AcasăOldSergiu Nicolaescu si-a pregatit indelung “Iesirea din scena”!

Sergiu Nicolaescu si-a pregatit indelung “Iesirea din scena”!

Jurnalista “Național”  Adina Mutăr, autoarea scenariului pentru “Supraviețuitorul”, pune într-o nouă lumină frământările din ultimii ani ale maestrului.

Moartea lui Sergiu Nicolaescu a lăsat fără grai o ţară întreagă. Ar fi putut să trăiască şi o sută de ani la câtă putere nebănuită avea în el, dar, ca un regizor dominat de perfecţionism, a păstrat surpriza finalului neaşteptat. Acum, după ce nu mai e, fiecare îşi aduce aminte de discursul din Parlament, când puncta că nu mai are mult de trăit şi că ar vrea să-şi termine viaţa în profesia lui. Nu ştiu cât poate fi de adevărat că şi-a simţit sfârşitul, nu vreau să mă lansez în speculaţii, singurul care ar fi putut confirma ar fi fost maestrul.

Dar, colega mea, jurnalista Adina Mutăr, pune în lumină frământările lui Sergiu Nicolaescu într-un fel care mă face să cred că ceva-ceva e adevărat. Era la trei zile după moartea regizorului şi, în prima zi când ne-am văzut la redacţie, am sesizat că Adina are o stare deosebită. Mi-a spus că, de când a murit maestrul, nu mai are somn.

Şi-a amintit că Nicolaescu o chemase să facă un scenariu pentru un ultim film. Un film în care-şi pregătea „Ieşirea din scenă”, după cum regizorul îşi dorea să se numească pelicula. Iar ea, Adina, crede că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi dorit o fabuloasă ieşire din scenă. Nu ştia dacă să scrie sau nu. Îşi găsea atât argumente temeinice pentru a-și așterne povestea pe hârtie, dar şi motive să nu o facă, într-un zbucium interior care i se citea pe față. Ca director al publicaţiei, am încurajat-o să scrie, dar, pentru că era o opţiune personală, i-am dat termen de gândire până a doua zi. Şi iată ce a ieşit: o poveste fascinantă a scenariului pe care îl pregătise Nicolaescu pentru „ieşirea din scenă”, pe care Adina îl denumise „Omul din oglindă”. (Ciprian Voinea)

 

Ultimu­­­­l film al lui Sergiu Nicolaescu

OMUL DIN OGLINDĂ 

Scenariu: Sergiu Nicolaescu

Regia: Sergiu Nicolaescu

Rolurile principale: Trecătorii

Odihnă • Obosit, actorul dorește o „ieșire din scenă” pe măsura rolurilor sale

Era în anul… chiar nu contează. Dacă m-ar fi rugat numai pe mine să scriu scenariul ultimului său film, ar fi avut sens să-mi amintesc ora, ziua și anul când m-am apucat de lucru. Dar nu m-a rugat numai pe mine și oricum nu am scris niciun rând. Și atunci, Maestrul Sergiu Nicolaescu a rugat pe altcineva, și pe altcineva, și pe altcineva… Nimeni nu i-a scris acest ultim scenariu. De aceea, până la urmă, îi relatez eu povestea acum, când Maestrul a plecat dintre muritori.

Deci, era în anul… Mă sunase Nicoleta, micuța secretară a lui Sergiu Nicolaescu, Vrăbiuța, cum îi zice multă lume, și-mi spusese să trec pe la birou, pe la UARF, că mă așteaptă Maestrul. M-am dus bucuroasă, sperând că o să mai lucrăm la vreun scenariu. Lucrasem cu domnia sa la „Supraviețuitorul” și începuse să-mi placă acest domeniu total nou pentru mine. L-am găsit în picioare, nerăbdător. Mi-a dat binețe, dar rapid. Nu avea timp de pierdut cu politețuri.

– Vreau să-mi scrii un scenariu!

M-a invitat să stau jos și a început să-mi spună povestea, mergând prin încăpere.

Ultima dimineata

–  E vorba de un bătrân actor. Se trezește dimineața, o zi frumoasă, însorită. Se bărbierește. Ce vezi?, m-a întrebat dintr-o dată.

–  Ce văd? A!… O baie! Nu, mai puțin. O oglindă, deasupra chiuvetei (aproba, dând din cap, semn că puteam să merg mai departe).

Un bărbat trecut de 70 de ani, îmbrăcat într-o pijama de mătase albastră, în fața unei oglinzi, aflată deasupra unei chiuvete. Un dulăpior în dreapta. Bărbatul îl deschide și scoate ustensilele pentru bărbierit: un pămătuf de lemn, vechi, tocit, lucios de cât fusese utilizat, desigur o amintire…

Nicolaescu zâmbește larg, semn că am atins un „obiectiv”.

–       Perfect!, spune. Acesta se uită în oglindă, dar parcă nu se recunoaște. Cum scrii asta?

–       Păi, nu știu. Cred că depinde de jocul actorului. Se poate studia în oglindă, cum fac actorii de obicei, își cuprinde obrajii cu palmele, ca să ascundă imperfecțiunile, întinde pielea, își vede mâinile îmbătrânite, le studiază.

Eram pe un drum greșit. Se uita fix la mine. Ochii aceia pătrunzători… Atunci am știut.

–       Se poate rezolva doar din priviri! Când un bărbat se bărbierește, urmărește alunecarea lamei pe obraz, este atent să nu se taie. Actorul nostru se privește în ochi.

Se privește în oglindă. Pătrunzător. Se bărbierește fără să urmărească lama. Se oprește. Se privește lung. Continuă. Iar se oprește și se privește, de parcă nu știe cine e omul din oglindă, care-i imită gesturile.

Asta e!, aprobă Maestrul. Celelalte sunt gesturi de măscărici. Uite, și ăsta ar putea fi un  titlu al filmului: „Omul din oglindă”. Dar eu am altul, ți-l spun mai târziu! Continui eu.


Dormitor spațios, cu un pat dublu pe mijloc. Două fotolii sunt așezate la o fereastră largă. Soarele intră generos prin perdeaua albă. Bărbatul ia de pe un fotoliu o pereche de blugi și o cămașă, dar se oprește. Stă pe gânduri. Lasă hainele înapoi, pe fotoliu. Se duce la un dulap mare și deschide ușile. Atârnate pe umerașe stau costume, cămăși, frac, în partea de sus pălării. Îi plac pălăriile, chiar dacă sunt de modă veche. Își alege cu grijă o ținută de recepție. Gri petrol. Cămașă albă. Cravată albastră cu irizări roșii. Pălărie gri. Următorul cadru, iese din casă, elegant, și stă puțin în fața casei vechi, privind-o.

–       De parcă și-ar lua „la revedere”?, întreb eu, pentru că deja simțeam un fior rece.

–       Ai răbdare!, mi-a retezat-o scurt. În fața casei, un taxi.


Bărbatul iese din casă, elegant, și stă puțin în fața casei vechi, privind-o. Pe străduța de cartier, o casă mai departe, se află un taxi. Șoferul, un bărbat între două vârste, claxonează și scoate capul pe geam. „Maestre, vă duc undeva?”

–       Era un șofer care-l cunoștea bine, îl dusese de multe ori, poate chiar de aceea stătea pe acolo, că nu era o stradă principală. Actorul refuză, dând din mână.

–       Ca și când și-ar lua rămas bun?, întreb eu, din ce în ce mai neliniștită, deși n-aveam motiv.

Încă. Sergiu Nicolaescu se oprește din mers și mă privește cu reproș.

–       Nu te mai repezi! Ai răbdare să asculți!…

Lumea, pe străzi, fiecare cu treburile lui. Îl văd pe actor și se opresc mirați. Nu sunt obișnuiți să-l vadă printre ei. Unii au curaj și se apropie. „Maestre?” Actorul le zâmbește.

 


Viata, in cateva secvente…

Eroi n Comisarul Moldovan/Miclovan, Mircea, prințul Morudzi și mulți alții au rămas mărturie a artei Maestrului

–       Am uitat să-ți spun. Acest personaj nu are nicio replică în film! Câte unul îl oprește și îi amintește un rol al său. Dar vorbește numai el. Actorul arată ce gândește doar prin mimică.

–       Dacă actorul n-are replici, trebuie băgate secvențe din rolurile respective. Omul care l-a oprit vorbește, dar peste vorbele lui și dincolo de zâmbetul actorului se suprapune imaginea dintr-un film, cu chipul lui tânăr… Scuzați-mă! Ascult.

Se duce la birou, se așează pe scaun, relaxat, își sprijină obrazul în palma cu degetele întinse și îmi face semn să spun mai departe.

–       Te ascult eu! Ai prins ideea.

–       E trecător prin propriile filme, le retrăiește prin bucuria amintirilor celor care-l opresc. E o zi frumoasă, însorită, oamenii care-l opresc sunt fericiți că-l întâlnesc, nu pe scenă, nu pe ecrane, ci în mijlocul lor. Și el e fericit, zâmbetul lui nu-i o grimasă, nici nu se oprește din politețe, ci din curiozitate. Poate și din vanitate, să vadă ce gândesc spectatorii, cum i-au perceput rolurile… La ce filme să mă gândesc?

–       Orient Express, de exemplu!

Mă blochez. „Orient Express” mi se pare un film prea personal. Greu să se regăsească altcineva, un simplu spectator, un simplu trecător de pe stradă, în acest film. Îi spun.

–       E foarte mult din mine în acest film, îmi spune Maestrul.

–       Elemente autobiografice, zic eu mai mult pentru mine.

–       O! Nu le spune așa! E mult din mine. Sunt și regrete pe care le lasă actorul în urma lui. Da. O tânără fată s-a sinucis din cauza mea. Un asemenea gest, chiar dacă vrei să te convingi că n-ai avut nicio vină, îți însemnează toată viața. Te condamnă la teama de a iubi, de a te manifesta față de o persoană care te atrage, de teamă să nu se repete tragedia. Când îți controlezi fiecare vorbă și gest, nu mai ești tu însuți. Ești doar un actor. Și doar scena te mai poate face să te simți autentic.

–       Cu prințul Andrei, în film, se repetă tragedia.

–       Morutzi (subliniază acest nume)… e prins între două lumi, în care doar tragicul se repetă. Și moartea îl atrage cu forță îndoită. Prințul e mort, doar are impresia că trăiește.

–       Intrăm pe alt tărâm. Cred. Nu se potrivește cu ziua însorită în care se petrece acțiunea filmului.

–       Crezi?

–       Cred că am mare nevoie să știu cum se termină filmul acesta, ca să știu încotro mă îndrept.

A trăit prin filme și filmele au trăit în el

 
Marele final

Oftează. Privește în gol. Pare deja în altă lume. Se privește pe sine prin acea lume. Dar nu spune încă nimic. Când vorbește, are glasul răgușit.

–       Bătrânul actor ajunge la destinație. A obosit!

O clădire înaltă, cu multe etaje. O clădire în care actorul  este foarte cunoscut. Oamenii au altă atitudine față de el. Îi dau binețe și merg mai departe. Îl văd des în acea clădire, de aceea nu li se pare nimic neobișnuit în prezența lui. Poate doar costumul de recepție, pălăria, asupra cărora zăbovesc puțin mai mult cu privirea. E o clădire unde sunt mai mulți actori. Tineri, plini de viață, zgomotoși. Unii îl privesc scurt, îi dau binețe și-i fac loc să treacă, respectuoși, alții îl ignoră. El trece așa, cu costumul lui elegant, din altă lume, cu pălăria, și ea din altă lume, un bătrân actor, care nu mai are nicio importanță în tumultul prezentului. Viața lui e în toate rolurile interpretate, e dată, fiecărui spectator câte o părticică, fiecare a luat ce i-a plăcut. Lui, bătrânului, nu i-a mai rămas nimic. El ia liftul, urcă la ultimul etaj, iese pe acoperiș, se duce la margine, își desface brațele, zâmbește larg, privind cerul senin și…

–       Stop!, spun eu, sărind de pe canapea. Nu vă puteți gândi la așa ceva!

–       Eu?… Crezi că e vorba despre mine?

–       Mi-ați spus de „Orient Express”.

–       Ți-am dat un exemplu.

–       Atunci, la ce roluri să mă gândesc? La secvențele din care filme? Care actor se dăruiește așa, total, încât să nu mai rămână îl el nici dorința de a muri creștinește?

–       Eiii!… Actorii adevărați se dăruiesc total. Dar nu e vorba despre mine, în primul rând, pentru că eu nu sunt actor. Călătoria personajului nostru este creația vieții sale, pe care acesta o lasă moștenire oamenilor, și pentru asta e fericit. Nu înțeleg de ce o iei așa în tragic. E doar un film.

–       Din cauza finalului. Credeți că voi reuși să transmit vreun mesaj optimist printr-o sinucidere? Am citit odată manuscrisul unui roman S.F. Autoarea îmi cerea părerea și aștepta cu nerăbdare să termin de citit. Era voluminos, vreo 600 de pagini, cu multe personaje, foarte detaliat conturate, o acțiune magnifică, fascinantă. La sfârșit, în câteva pagini grăbite, și-a omorât toate personajele. Și pentru că i-a mai rămas un pic de ură, a făcut întreg Pământul să explodeze. Praful s-a ales de tot. Dar particulele pluteau prin Univers și, cine știe? Poate, cândva, se va naște un alt Pământ.

–       Un sfârșit magnific, pe măsura romanului.

–       Eu eram un simplu cititor. Pe mine de ce să mă omoare, după ce m-a făcut să rețin toate personajele, să-mi fac speranțe în legătură cu evoluția lor, pe unele să le urăsc, pe altele să le iubesc…

–       Asta e treaba ta.

Da! Asta e „treaba” spectatorilor. Chiar și când eroii au un destin tragic, ca în mai toate filmele lui Sergiu Nicolescu. Treaba spectatorilor este să înțeleagă mesajul, să-l accepte sau să-l respingă, să admire sau să critice, să se plece în fața interpretului sau să-l hulească. E treaba fiecăruia!

–       Nu! Nu construiești ceva magnific ca să dărâmi totul la sfârșit. Comisarul Moldovan a fost ciuruit și tot s-a ridicat! Mircea a murit, apoi a apărut, viu, pe deal… Și-apoi de ce ar vrea cineva să-și condamne sufletul?

–       Ei, asta-i acum! E doar un film. Mergi prea departe.

–       Senzația mea…  

Unde sunt sufletele nemuritoare ale dacilor 

Dacii • Nicolaescu era fascinat de destinul lui Decebal (în film, interpretat de Amza Pelea)

–       E senzația ta. Nu asta trebuie să transmiți… Dar ai observat bine. Moldovan moare și renaște, Mircea moare și renaște. Sau trec în nemurire, dacă vrei! Dacă tot suntem aici, ia spune, unde gândești că se află sufletul marelui Decebal?… Știi de ce se incinerau dacii?

–       Ca să-și elibereze mai repede sufletul nemuritor din huma trupului pământesc.

–       Magnific! Plângeau când li se nășteau pruncii, sărbătoreau, la moarte, eliberarea sufletului. Unde crezi că sunt sufletele lor nemuritoare?

N-am înțeles atunci unde vrea să mă ducă. Eram prea prinsă în teama finalului cerut, eram prinsă în acea aruncare în gol. Acum, când scriu, îmi vine în minte un mesaj ciudat, pe  panglica unei coroane „Știi tu… ELF”! Poate că sunt inițialele unui mesaj de iubire ce trece dincolo, în  eternitate, dar eu nu mă pot opri să nu mă gândesc la Alfheim, tărâmul Elfilor nemuritori, din „Stăpânul inelelor”. Dar poate că iar merg prea departe, vorba Maestrului. Atunci, însă, i-am înșirat o altă poveste.

–       Domnule Nicolaescu, am răspuns eu după multe momente de gândire. Eu sunt doar jurnalist. Și simplu om. Întotdeauna am crezut că sufletele sinucigașilor au nevoie de mai multe slujbe, de mai multe rugăciuni, decât cei care au murit, să zicem, împăcați. Am vrut să aflu de când există această cutumă, că sinucigașii ies din rândul credincioșilor. Am ajuns la sumerieni, unul dintre cele mai vechi popoare din lume. Nici zeii lor nu permiteau slujbe pentru sinucigași. M-am gândit că e doar ceva perpetuat din antichitate până acum, pe o anumită linie, nu la toate popoarele.

Vortex • Brățările dacice, simbol al nemuririi sufletelor

Mai târziu, însă, am crezut că am găsit răspunsul. Am citit o carte scrisă de un jurnalist american: „Experiențe în pragul morții”. În carte erau mărturiile unor oameni care își reveniseră din moarte clinică. Erau doar povestirile lor, fără interpretări. Și am constatat că, în timp ce majoritatea povestea despre luminița de la capătul tunelului spiralat, de starea de fericire supremă în timp ce erau absorbiți de vortexul strălucitor, de ușurarea extraordinară a sufletului ce se dezbracă de trup, cei care își reveniseră după o tentativă de sinucidere povesteau de întuneric, de disperare, de jale. Vorba lui Vlahuță: „O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!… Uite, mă-nspăimântă întunericul de veci!” Parcă fusese și el pe-acolo.

–       Prostii! Mergi mult prea departe. Eu îți vorbeam despre un film.

Taie aerul cu mâna și-mi curmă și mie povestea. Și totuși, a ascultat-o până la capăt. Se ridică. Mă ridic și eu.

–       Apucă-te de scris! Eu zic că o să iasă un film bun. „Ieșirea din scenă”! Ce zici?

–       Păcat că ar fi ultimul. Am o fire prea optimistă, și acum, că știu sfârșitul, n-aș putea să scriu un rând. Îmi pare sincer rău.

–       Îl va scrie altcineva, care va înțelege că e vorba de ceea ce dăruiește actorul. O dăruire totală.

–       Nu cred că-și va lua cineva o asemenea povară.

–       Ce povară? Tu vezi prăbușirea, în loc să vezi zborul, înălțarea!

Cer scuze domnului S.E. Nu mie mi-a vorbit despre sfârșitul filmului ca o înălțare, ci domniei sale, încercând să-l convingă să-i scrie scenariul mult dorit. Pentru filmul „Zborul”. Dar a refuzat. Și alții, asemenea. Din cauza senzației că nu e „doar” un film. Înainte de a mă despărți de Maestrul Sergiu Nicolaescu, a insistat să-i răspund la întrebarea despre daci. Unde cred eu că sunt sufletele nemuritoare ale dacilor? Am scris prea mult despre daci, nu puteam să-i spun că n-am o părere.

–       Brățările lor spiralate ca un vortex strălucitor arată calea!

 
[poll id=”425″]

author avatar
Adina Mutar
7.491 afisari
Zenville

Ultimele știri

Incident la metrou, în Capitală! Metrorex: „A fost raportată o urgență medicală”

Un incident a avut loc, vineri, la metrou, în București, circulaţia trenurilor fiind afectată temporar între Râul Doamnei şi Romancierilor, pe firul 1. S-a...

Umblă magazinele cu puiul vopsit? Cum putem verifica, la vitrină, dacă produsul a fost crescut natural

Aproape că s-a declanşat un scandal naţional după ce Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), Horia Constantinescu, a avertizat într-un mesaj transmis miercuri...
proger