Atitudinea lui Ion Iliescu, din zilele de dupa moartea Reginei Ana, nu poate fi numita jenanta. E prea subtire termenul. Mai degraba as numi-o abjecta. Si tot nu mi se pare de ajuns.
Ion Iliescu nu se emotioneaza asa de usor. La el, ceea ce s-ar numi diplomatie deriva din mitocania politica. Tupeul il are din anii petrecuti pe rapa Oltenitei, iar mentalitatea – din scoala comunista de la Moscova si a iubirii de partid cu steaguri rosii. Trebuie sa fii Ion Iliescu la minte si suflet ca sa scrii pe blogul personal ca ai avut o relatie de respect cu familia regala, dupa ce ani de-a randul nu ai facut altceva decat sa ii interzici revenirea in tara, umilind-o. Ca acum il copleseste tristetea provocata de moartea Reginei Ana, este numai o expresie protocolara impusa de neferictul eveniment. In realitate, Iliescu regreta mai mult moartea lui Lenin si decaderea partidului bolsevic, decat moartea Reginei. O intamplare pe care lumea nu o stie si la care am fost martor. In decembrie ’90, cand Regele si o parte a familiei se indreptau spre Curtea de Arges, convoiul a fost oprit pe autostrada, inainte de Pitesti. Eram intr-o masina mai spre coada, alaturi de un amic de la Reuters. Motivul invocat a fost ruperea a doi stalpi de electricitate, care s-au prabusit pe sosea. Ca sa vezi, taman atunci! Nu prea imi venea sa cred. M-am dat jos si, intr-adevar, doi stalpi masivi blocau drumul. Dar, surpriza! In zona, pe kilometri intregi de sosea, in sus si-n jos, nici urma de retea electrica, niciun alt stalp. Absolut niciunul! Pe margine, in schimb, stationa un trailer in care se vedeau urmele celor doi stalpi, cum au fost tarati si trantiti pe drum. Un individ care putea fi orice, numai muncitor nu, mi-a spus printre dinti: „Ala a facut-o!”. Iar „ala” s-a dovedit a fi Nicolae Berechet, seful Politiei Judetene Arges, care, ulterior, a trecut ca acceleratul prin gara Ciulnita prin cariera de la Interne si toate tresele de general. La Pitesti, e limpede ca nu a facut-o de capul lui. Avea un ministru deasupra, ministrul raporta premierului Petre Roman, iar acesta era cu Ion Iliescu in relatii de „nea Nelule”. Iar cand era vorba de familia regala, in mod special, nimic nu misca fara stirea lui Iliescu. Si taman acum, nu stiu de ce, imi aduc aminte de butada scrisa pe peretele gradinii de la Casa Monteoru de un personaj monden al carciumilor unde isi trageau sufletul ziaristii anilor ’90: „Iliescu, te-as scuipa dar mi-e rusine. Nu de tine, ci de mine!”
