Matei Visniec, considerat cel mai important dramaturg roman contemporan, cu piese jucate in toata lumea si publicate la unele dintre cele mai prestigioase edituri, a venit in Romania la acest inceput de vara pentru a participa la Festivalul International de Teatru de la Sibiu si la Festivalul Comediei Romanesti cu o montare dupa textul sau „Cuvantul progres spus de mama mea suna teribil de fals”. Matei Visniec, in prezent traitor la Paris, a fost, inainte sa plece din Romania la sfarsitul anilor ’80, unul dintre membrii fondatori ai celebrului Cenaclu de luni. Profesor navetist intr-un satuc din Calarasi in anii dictaturii comuniste, Visniec reuseste in 1987 sa fuga din Romania si cere azil in Franta. Extrem de prolific, scrierile lui devin in curand vizibile la Paris. Piese precum „Despre sexul femeii ca un camp de lupta in Bosnia”, „Mansarda la Paris cu vedere spre moarte”, „Trei nopti cu Madox” sau „Masinaria Cehov” l-au consacrat in toata lumea. Despre spectacolul cu care a venit acum in Romania, despre „progres” si despre publicul de teatru, un dialog cu Matei Visniec…
Un interviu realizat de Monica Andronescu pentru yorick.ro
Sa incepem de la „Cuvantul progres spus de mama mea suna teribil de fals”. Cand vi s-a intamplat sa simtiti ca suna fals cuvantul „progres”?
Daca e sa analizam istoria cuvantului „progres” putem spune ca in acest moment este in declin, in sensul ca putini oameni indrazensc sa-l foloseasca. Oamenii politici, in orice caz, l-au scos din limbajul lor pentru ca nu mai au curajul sa promita ceva bun electoratului. Se vorbeste despre evolutie, dar nu despre progres. „Progres” inseamna o acumulare in bine pentru om. Or, in acest moment, cu toate crizele, de toate felurile, ca sunt morale, ca sunt economice, sociale sau ecologice, nimeni nu mai indrazneste sa vorbeasca de progres. Si totusi, cuvantul are o istorie foarte bogata, pentru ca timp de aproape un secol, sau chiar mai mult, a existat un fel de utopie industriala, un fel de utopie a stiintei si tehnicii. Se spunea: „stiinta si tehnica il vor ajuta pe om sa munceasca mai putin, sa fie mai fericit, sa aiba timp pentru sine, pentru copii, pentru arta, pentru literatura, intr-o buna zi masinile vor lucra pentru om. Va apasa pe un buton dimineata si se va duce sa citeasca, sa-si educe progeniturile si dupa aia va veni seara sa opreasca masina…” Ei bine, nimeni nu mai are curajul sa continue utopia stiintei si tehnicii, care s-a stins treptat intr-o societate in care, sigur, instrumentele s-au dezvoltat, dar l-au prins pe om intr-un fel de capcana. Omul este prizonierul uluitoarelor instrumente de lucru pe care le-a inventat. Suntem prizonierii internetului, ai facebook-ului, ai ecranelor, ai aparatelor de filmat, de inregistrat, ai telefoanelor mobile, ai tehnologiilor mixte si complicate… Omul poate munci pana cand moare fara sa-si dea seama cand oboseste din cauza placerii sau a excitatiei pe care i-o provoaca instrumentele cu care lucreaza. Deci, iata, nu putem vorbi de progres. In piesa mea, sigur, „progres” e un cuvant-cheie, pentru ca eu vorbesc de un anume regres pe taramul istoriei, al umanitatii, al umanismului, al relatiilor dintre oameni, dintre nationalitati, vecini, etnii, despre acest regres vorbesc eu de fapt. Am fost impresionat de razboiul din Bosnia, de faptul ca ura poate iesi la iveala si poate transforma oamenii in bestii, toate aceste lucruri m-au impresionat din 1992 incoace, cand a inceput razboiul, si am scris despre toate aceste lucruri, folosind ca un fel de metafora cuvantul „progres” care suna prost in gura unei mame… De ce suna prost in gura unei mame? Pentru ca mamele simt primele daca copiii lor vor trai mai bine decat generatia precedenta sau mai prost, de unde si acest titlu.
Si in diverse contexte istorico-personale, cum ati simtit ca oscileaza acest cuvant in viata dumneavoastra sau ca dvs oscilati in functie de el? Sigur ca e pozitiv in sine, dar au fost momente cand l-ati resimtit negativ?
Intre progres si evolutie, eu aleg evolutia in acest moment. Adica, in literatura, dupa cum stiti, nu exista progres. Progresul este un concept care poate fi aplicat numai vietii materiale, confortului si altor aspecte legate de aceasta dimensiune practica, pragmatica, a vietii. Nimeni nu poate spune ca literatura a progresat pentru ca operele nu sunt comparabile si nu se masoara asa. Nici macar nu putem vorbi despre o evolutie a literaturii, pentru ca genurile literare nu evolueaza. Exista dintotdeauna in literatura, in arta, competitie, surpriza, teribilism, inovatie. Nu exista progres. Poate ca exista o evolutie in ceea ce priveste capacitatea publicului de a intelege anumite forme ermetice, sau anumite excentricitati artistice. Pentru mine este evident, de pilda, ca la Festivalul de la Avignon din Franta, cand 200 de mii de oameni vin sa vada 30 de spectacole din Sectiunea IN a festivalului si toate sunt de avangarda, pot vorbi despre o evolutie a sensibilitatii publicului, care in acest moment a institutionalizat avangarda si se duce sa vada in masa ceea ce alta data era vazut de o elita. Pot vorbi de o evolutie a publicului care, in Franta, de exemplu, si in alta tari adora lecturile publice de teatru. Pot spune ca publicul de la Sibiu a evoluat odata cu Festivalul, pentru ca s-a format si-i plac spectacolele de strada, noi, surprinzatoare, originale, ii place sa fie surprins, violentat cateodata. Deci exista o evolutie a sensibilitatii publicului… Ideea ar fi ca el sa evolueze in asa fel incat sa-si construiasca niste anticorpi fata de kitsch, fata de subcultura, fata de aceste forme de spalare pe creier care sunt telenovelele sau alte forme de imbecilizare in masa. Dar in acelasi timp asistam la evolutii si la involutii. Exista un public atat de mare pentru enorma masa de subproduse culturale, incat te intrebi daca, ce castigi pe de o parte, nu pierzi pe alta.
Cat de diferit e publicul de aici de cel din Franta? Vorbim de un public sau de publicuri?
Vorbim de publicuri. Cred ca cel din Franta este mult mai etajat. Sunt categorii de public care nu se intalnesc in acelasi teatru. De pilda, la Paris, exista un public pentru spectacolele de bulevard care nu merge la teatrele nationale sau la cele de stat unde se prezinta spectacole interesante, inovante, originale, de cautare artistica, de provocare a paradigmelor culturale, de expresie si asa mai departe. Ca sa nu mai spunem ca exista un public pentru companiile mici, pentru teatrele de buzunar, deci mai multe etaje, foarte structurate. In Bucuresti nu exista inca aceasta structurare, pentru ca nu exista comparatie. Cand la Paris ai 500 de spectacole de teatru pe noapte nu e de comparat cu Bucurestiul. In acelasi timp, eu dintotdeauna am fost fascinat de teatrul romanesc, de complicitatea publicului in raport cu mesajul in anii grei, in anii lui Ceausescu. Pentru ca exista acel public format pentru a decoda cu ajutorul unor chei, al unor metafore, al unor parabole, mesajele critice ale regizorilor, ale actorilor si chiar ale autorilor. Deci a existat o complicitate care m-a facut atunci sa fiu optimist, pentru ca mi-am zis: „Iata, chiar si in conditii de cenzura, de ideologie unica, de totalitarism, se creeaza niste forme de rezistenta culturala in comun”. Deci noi am avut un public foarte bun intotdeauna, acum el s-a mai dispersat, poate ca se formeaza, cred ca publicul romanesc nu a pierdut gustul pentru teatru, desi a venit ca un tavalug televiziunea, facilul, industria divertismentului… Totusi, am impresia ca teatrele continua sa fie pline, acolo unde sunt lucruri interesante, publicul vine la intalnirea cu frumosul.
Cat de mult s-a schimbat stilul dvs de a scrie de la momentul cand erati profesor navetist si scriati un roman interzis de cenzura („Cafeneaua Pas-Parol”) si pana la momentul asta cand aveti succes in toata lumea?
Nu am succes chiar in toata lumea… Am piese traduse in vreo 30 de limbi, am calatorit pe planeta pentru a-mi vedea spectacolele, continui sa scriu, am scris la comanda sau provocat de diverse companii, am scris pentru companii din Franta, din Italia, din Japonia, am scris, bineinteles, pentru mine insumi, pentru ca eram preocupat de anumite subiecte. Am scris cu furie in perioada cand eram in Romania, am continuat sa scriu cu furie, dar putin altfel, in perioada cand am ajuns in Franta, pentru ca mi-am propus sa scriu intai in franceza si dupa aia imi traduceam in romaneste. Acest exercitiu m-a disciplinat foarte mult, pentru ca m-a invatat sa fiu umil in fata cuvantului, sa-i acord mai multa atentie, sa acord mai multa atentie constructiei, chiar si tacerii intr-o piesa, mai multa atentie constructiei personajului, mesajului si situatiei dramatice. M-am luptat cu limba franceza si continui s-o aprofundez, dar ea m-a ajutat enorm, pentru ca din limba franceza textele mele au trecut in alte limbi cu mai mare usurinta… Se schimba bineinteles cate ceva cand treci dintr-o tara in alta si se mai schimba cate ceva cand treci de la o etapa la alta a vietii, a varstelor. De pilda acum, de vreo trei ani, am avut chef sa scriu niste texte erotice si am scris o suita de texte care au fost citite la Festivalul de la Sibiu, „Scrisori de dragoste catre o printesa chineza sau cum am dresat un melc pe sanii tai”. Pariul a fost urmatorul. Am observat in ultimul timp ca se scriu texte erotice de o vulgaritate atat de mare, incat mi-am spus: „Voi incerca sa vorbesc despre fantasme fara sa cad in vulgaritate, utilizand doar poezia, aluzia, apropoul, punctele de suspensie, metafora…” In sensul acesta textele mele au dimensiune erotica, fiind, de fapt, niste scrisori de dragoste.
Acum, dupa ce ati scris poezie, roman si atat de mult teatru, considerati ca teatrul este literatura?
Sigur ca da. Tocmai pentru ca am considerat intotdeauna acest lucru, am scris cu usurinta teatru, am scris cu placere roman si continuu sa scriu poezie. Scriu poezie, pentru placerea mea si pentru ca eu m-am considerat intotdeauna un scriitor. Un scriitor e cineva care stie sa scrie si care se lupta cu toate genurile literare. Eu cand m-am indragostit de teatru, m-am indragostit de fapt de genul literar dramatic. Si mi-a convenit, nu stiu de ce, mai mult ca celelalte si am scris teatru cu o mare furie. Dar eu n-am fost niciodata regizor sau actor. Niciodata nu mi-a trecut prin minte sa-mi montez vreo piesa. Am participat din cand in cand la lecturi publice, am condus workshopuri de scris piese, dar niciodata n-am trecut dincolo de frontiera, de baricada, de cortina, ca sa devin eu insumi regizor. Deci m-am considerat intotdeauna scriitor.
Cum functioneaza pentru dvs jocul „absurd in viata” si „absurd in teatru”?
Absurdul in viata este intotdeauna priomordial. Nimeni n-ar fi inventat teatrul absordului daca n-ar fi existat atata absurd in istorie, in viata individuala si sociala si in alte zone ale existentei umane. Dar aceasta eticheta de teatru al absurdului a fost foarte rapida si s-a dezvoltat foarte tare. Europa de rasarit a creat mai mult un teatru al grotescului. Germania a creat un teatru expresionist, exista un teatru oniric… Si, deseori, toate aceste genuri diferite sunt puse sub emblema sau eticheta de teatru al absurdului, ceea ce de fapt este o forma de graba… In ce ma priveste, le atrag deseori atbntia eseistilor sau criticilor sau istoricilor de teatru ca ideea de asteptare a fost in primul rand pusa in pagina de Cehov. Inainte ca Vladimir si Estragon sa astepte in „Asteptandu-l pe Godot”, n-au asteptat cele trei surori sa plece la Moscova?! Acum, daca eu, ca autor dramatic, scriu o piesa in care trei oameni asteapta autobuzul intr-o statie si dupa aceea vine autobuzul si ei pleaca, sunt acuzat ca am folosit o situatie beckettiana. Si uitam ca ideea de asteptare este universala si mult mai veche decat Beckett. Eu am fost fascinat de teatrul absurdului, dar in acelasi timp am fost fascinat de teatrul lui Pirandello, de teatrul lui Durrenmatt, care e un teatru parabolic, de teatrul psihologic, realist, dur, al lui Ibsen. Am fost fascinat de literatura realista anglo-saxona, care are in ea o forta extraordinara. Si, treptat, am incercat sa-mi forjez eu insumi un stil. In toate piesele mele exista si o dimensiune poetica. Incerc sa nu ma repet, dar, daca exista vreo dominanta in piesele mele, este poezia.
Ce va deranjeaza de fiecare data cand veniti in Romania si de ce va e cel mai dor cand plecati?
Ma deranjeaza o anumita incivilitate pe strada, la Bucuresti, in aeroporturi, in trenuri, faptul ca oamenii nu sunt destul de politicosi, ca soferii de taxi sunt brutali… Detalii… Ma dezgusta clasa politica pentru ca observ cateodata personaje care iau cuvantul la televizor fara sa aiba nimic de spus sau care au un tupeu sinistru si ma intreb cum nu-i fulgera destinul sau cel de Sus, sau cel de jos… sau cel din dreapta, sau cel din stanga… sau pur si simplu de ce nu sunt opriti de cei care ii filmeaza, pentru ca bunul-simt ar trebui sa reactioneze. La asemenea monstruozitati ar trebui sa reactioneze chiar si redactorii si sa opreasca toata aceasta gandire si paranoia parazitara care ne invadeaza ecranele.
Imi este dor de ce ramane uman in sufletul romanilor. Si echipa de francezi cu care am venit au avut cele mai mari revelatii la capitolul umanitatii, au gasit ca exista o caldura, o spontaneitate, o deschidere, o dorinta de dialog care le-au placut. Sigur, au descoperit festivaluri interesante, peisaje, orase, o lume… dar cred ca sentimentul ca exista inca un graunte de umanitate nealterat in sufletul romanesc, cred ca asta este cel mai pretios dar cu care pleaca ei.
