Stilat ca Viena, vigoare economica precum Zürich sau München, lirism coplesitor ca tot ce inseamna Italia. Asta-i impresia lasata de Milano, inainte de Craciun.
Un gigant financiar si comercial zambeste, canta, ilumineaza si iti imprumuta forta, inspiratie, curaj. „Cina cea de taina” a lui Da Vinci e in Santa Maria delle Grazie, Pieta Rondanini, ultima sculptura a lui Michelangelo (avea 89 de ani), se afla in Castelul Sforzesco. Ma intreb ce-ar face Da Vinci si Michelangelo daca ar trai azi. Nu cred ca exagerez foarte tare, inchipuindu-mi ca Mesterii Renasterii s-ar amuza, cateva minute pe zi, invatandu-si ucenicii sa decoreze vitrinele de pe Via Montenapoleone si Via della Spiga. Scarbit de creatorii nostri de zdrente, am refuzat mereu sa vad moda ca pe un act artistic. La Milano, privesti, cu aceeasi satisfactie estetica, vitrinele de pe Via della Spiga si micuta capodopera La Madona Esterhazy, a lui Rafael, adusa pentru cateva zile la Palazzo Marino. Cand iesi din Palazzo Marino, ai in fata Scala si in stanga Galleria Vittorio Emanuele II. Traversezi pe sub cupola si vitraliile Galleriei ca sa ajungi in Piata Domului, unde pricepi ca monumentalul poate avea gratie.
Milano nu are Antichitate cat Roma si Renastere cat Firenze. Dar mi se pare un seif cu pereti transparenti, unde puterea si banul, istoria, arta si confortul spiritual sunt in cea mai mare siguranta din lume.
