Nu stiu cum sunt altii, dar eu cand ma uit la Dansez-ul de la Antena 1, simt ca se poate. E mobilizator. E senzatia aia de confort pe care ti-o dau Stirile de la ora cinci. Relexarea in care te instaleaza nenorocirea cand e la altii. E asa, o reevaluarea a conditiei. Ba, nu stiu, dar macar sunt in viata.
Eu asta am simtit tot timpul, cu ochii la Jojo. Actrita Jojo. Cantareata Jojo. Viata e roz si roz este lumea toata. Asa a intrat ea in vietile noastre. Canta d-astea. Capacitatea ei de a avea o parere analitica despre dansul unor dansatori profesionisti. Solutia asta a ei, de a se entuziasma intruna. Felul ei de a le spune tuturor concurentilor ca sunt preferatii ei. Senzatia asta in care sta, ca a rezolvat-o. Mie, de ce sa va mint, imi da impresia ca Jojo ar trebui sa citeasca ratingurile de a doua zi. Ar gasi ceva entuziasmant si acolo. Si ma uitam la Victor Slav. Felul lui de a se imbraca in prezentator. Tipul asta de calm in fata neputintei verbale. Seninatatea cu care crede in rostul sau. Neputinta lui de a face o gluma. De a propti o replica. La asta ma gandeam ascultandu-l: “haideti sa nu o mai lungim, notele juriului!”. De mentionat ca inainte sa n-o lungeasca, nu spusese nimic. Si de ce nu, ma uitam si la Lili Sandu. Venita de la Hollywood. Pusa sa gestioneze niste mici intrebari. Sa dezvoltate niste mici replici in cateva momente ale show-ului. Ea de vorbit, purta foarte bine o rochie. Orice schimb de replici la ea se suspenda din debut cu: o sa-ti spun dupa emisiune. Capacitatea acestora de a nu spune nimic. De a castiga doar prin prezentare. Nu stiu, dar cred ca-i da curaj si lui Klaus Iohannis. Sigur, lasati, ca va fi bine!
