Apartamentul maestrului e mic, curat si luminos, la fel ca locul privilegiat pe care il ocupa alaturi de cei mai mari actori din România. Mircea Albulescu seamana, la cei 76 de ani ai sai (impliniti pe 4 octombrie), cu imparatul care râde cu un ochi, iar cu celalalt plânge.
Un ochi râde, pentru ca, desi pensionat, marele actor continua sa joace pe scena Teatrului National, publicul il iubeste, prietenii nu l-au parasit si are un fiu si un nepotel pe care ii adora.
*„Am fugit de acasa pentru ca fiecare coltisor imi amintea de ea”*
Celalalt ochi plânge, pentru ca o boala necrutatoare i-a furat sotia: „Dupa mai bine de cincizeci de ani de convietuire, primul gest neprietenos pe care l-a facut nevasta-mea a fost sa moara inaintea mea. Am fugit de acasa vreo opt luni, pentru ca nu mai puteam suporta. Fiecare coltisor imi amintea de ea… In acest rastimp, am chemat mesterii care mi-au schimbat totul in casa. Acum incerc sa invat sa gatesc, stiu sa fac cartofi prajiti fara grasime si fripturi la gratar. Unde nu reusesc sa ma descurc in materie de arta culinara, mai intreb prietenii: Traian Stanescu e cel mai mare ciorbagiu, Petrica Vasilescu e cofetar, Victor Rebengiuc e grataragiu. Ion Besoiu stie cel mai bine sa faca piata, iar Serban Ionescu pregateste vânat si peste. Da, pâna a trait Amza, mergeam impreuna la vânatoare si la pescuit…”
*„Acum am ramas cu mine…”*
Ne arata fotografiile si caricaturile care il infatiseaza in marile sale roluri. Amintindu-si ca Fane Ionita nu i-a restituit o poza, Mircea Albulescu il cearta putin, apoi conchide: „Stii care sunt cei doi zei ai dacilor? Zamolxis si Zdamasii!”. Imi arata noua carticica de poeme pe care a publicat-o, numita „Ultimele noduri”. Si iar revenim la subiectul dureros: „Orice om, spre deosebire de alte animale, are doua, trei, opt, noua, treizecisisapte de femei. Nu-i o nenorocire, e un lucru frumos. Dar in indeletnicirea de sot si sotie e nevoie de fidelitate. O sotie care te intelege, te pasuieste la bine si la rau, e greu de gasit. N-am fost un colectionar, desi femeile se tineau dupa mine. N-am fost eu cel care „ataca”. M-am insurat la 22 de ani. Din bratele mamei, am trecut in ale soacrei, apoi am ramas cu nevasta si, acum, am ramas cu mine. Paul Valery spunea ca un om singur e intr-o proasta companie. Foarte adevarat, nasol de tot! Plecatul de acasa e la fel pentru oricine, intorsul acasa e altfel pentru cel singur. Burlacia e burlacie, vaduvia e vaduvie! Eu am o smecherie cu care ma mai pacalesc: seara, inainte de culcare, ma duc in bucatarie, imi pun o cana de ceai, frumos, pe farfurioara, ca si cum le-ar fi aranjat altcineva, apoi le spal si le aranjez din nou pe masa, poate vine cineva si are nevoie…” I s-au umezit ambii ochi, asa ca mai bine ne arata casa. Balustrada balconului ajunge putin mai sus de genunchi: „Trebuie sa mai pun o bara, ca sa nu cad dracu´ când ma aplec… Când e frumos afara, mai stau aici si ma uit la lume.” Ne arata florile, vitrina meseriasa, prin care poate vedea din dormitor cine e in living, bucataria foarte curata. Desi totul e schimbat, persista in fiecare colt mostenirea pe care i-a lasat-o sotia sa: curatenia care inseamna “grija de sine si de ale sale”.
*MINCINOSUL DE MINE*
In fiecare seara
imi aranjez ceasca de ceai
pun o pastila de zaharina
pun ibricul plin cu apa
pe ochiul aragazului
farfuria pentru pâinea gata pusa in prajitor
cerealele
un colt de ciocolata amaruie…
Toate astea doar-doar
sa ma pot minti
cât mai convingator
soptind
“Sarut-mâna pentru masa!”
(Din volumul “Ultimele noduri”
de Mircea Albulescu)
Gabriela Hurezean
